„Să ucizi viitorul cu mâna ridicată”

Vocea care nu acceptă uitarea – pentru că adevărata sărbătoare a copiilor e dreptul lor de a visa.

Se spune că Dunărea nu iartă și nu uită.
Că atunci când apele ei tac, o altă voce se ridică din adâncuri – nu ca strigăt, ci ca ecou. Ca o liturghie rostită în umbra nedreptății.
A fost un timp în care acel murmur mi-a trecut prin vene și s-a făcut glas, nu pentru aplauze, ci pentru veghe.
Acum, când se stinge o speranță fără lumânare, fără colivă, fără cruce, glasul acela nu mai e al unuia – ci al tuturor celor care refuză uitarea.

Au ucis Campionatul de Tineret.
Au făcut-o legal, cu mâna sus, cu vot în comisie și cu spatele la săli.
Au închis incubatorul în care handbalul românesc mai respira viitor.

Și nu – nu era o simplă competiție.
Era atelierul în care speranța se sculpta cu trudă, greșeli și curaj.
Era locul unde eșecul nu rupea aripi, ci creștea rădăcini.
Un spațiu sacru în care tinerele învățau să piardă cu fruntea sus și să viseze cu ochii deschiși.

Acum, e doar tăcere.
Au tăiat puntea dintre generații.
Au smuls pagina de început a carierei.
Au îngropat șansa celor care vin.

Și totul în numele cui?
Al unei eficiențe iluzorii? Al unui „calendar prea încărcat”?
Sau, mai sincer, al comodității?
Când în loc să construim scări, ridicăm ziduri.
Când în loc să formăm caractere, oferim tabele și norme.
Când în loc să aprindem flacăra, ne plângem de fum…

Ce le spunem azi fetelor de 17, 18, 19 ani?
Că visul lor nu mai are voie să crească organic?
Că trebuie să sară direct în apă adâncă, fără colac, fără antrenament?

Se vorbește, în același timp, despre obligativitatea unui număr de jucătoare românce pe teren.
Dar de unde vor fi luate aceste jucătoare, dacă tocmai li s-a închis drumul spre maturizare?
Ce performanță așteptăm, când tăiem singura pepinieră care nu cerea decât timp și răbdare?

Aici, la HC Dunărea Brăila, am ales alt drum.
Am ales să credem.
Am ales să muncim cu fetele noastre, să le creștem, să le oferim șansa să greșească azi ca să reușească mâine.
Am fost dublu campioni naționali la tineret.
Și pentru această alegere – am fost poate sancționați.
Nu cu roșu pe foaie. Ci cu o linie trasă peste tot viitorul.

Am văzut lacrimi sincere în ochii unor adolescente care jucau nu pentru contract, ci pentru vis.
Am auzit strigăte de bucurie care nu cereau publicitate, ci doar recunoaștere.
Am trăit meciuri în care miza nu era punctul, ci progresul.

Azi, toate acestea sunt istorie.
Nu pentru că n-au fost bune.
Ci pentru că au deranjat un sistem care nu suportă ce nu înțelege.

Și totuși, refuzăm să tăcem.
Mai ales acum, pe 1 iunie – o zi în care ne prefacem că sărbătorim copilăria, în timp ce înăbușim exact șansa ei de a deveni ceva mai mult.
Ce dar le oferim copiilor noștri, când le furăm scara către visul lor?
Ce speranță mai putem vinde, când am semnat tăcerea cu semnături oficiale?

Dar noi, la Brăila, nu vom accepta uitarea.
Vom vorbi. Vom aminti. Vom continua.

Pentru că atunci când unii închid uși, noi ridicăm poduri.
Pentru că atunci când învăluie tăcerea, noi aprindem cuvântul.
Pentru că atunci când viitorul e ignorat, noi îl strigăm pe nume.

Și dacă Dunărea Brăila nu are istoria altor cluburi, și poate nici bugetele capitalei, are ceva ce nu se poate cumpăra: mândria de a merge cu fruntea sus în fața oricărui adversar.
Are curajul de a spune adevărul, chiar și atunci când doare.
Are demnitatea de a crește caractere, nu doar jucătoare.
Are forța de a fi altfel.

Și da — poate că azi suntem vocea care doare.
Dar mai bine să doară acum,decât să fie prea târziu mâine.

*articol scris de Silviu Stanciu